Dar cu dropia ce au avut?

O pasăre magnifică, interesantă şi rară a fost exterminată fără
milă în trecutul recent. Istoria şi desfăşurarea evenimentelor din
dosarul autohton al dropiei ne fac, pe bună dreptate, să ne
întrebăm: ce au avut cu dropia? Şi, mai ales, ce păzeau cei care
aveau datoria să o protejeze şi să o salveze?

Cea mai mare între
zburătoarele de la noi

• Cercetătorii sunt surprinși de faptul că veverițele au început să mănânce carne
• Creaturile bizare din Antarctica care pot trăi 11.000 de ani

Fosta deţinătoare a titlului de cea mai mare pasăre din avifauna
României era cu adevărat un gigant în lumea ei. Dropia comună,
Otis tarda pe denumirea ei ştiinţifică, este probabil cea
mai mare pasăre zburătoare din lume, singura sa rivală fiind tot o
specie de dropie, dropia kori (Ardeotis
kori), care trăieşte în savanele africane.
Ornitologii nu s-au înţeles nici astăzi în dilema celei mai mari
păsări zburătoare, o parte dintre ei afirmând ca titlul îl deţine
dropia care a trăit pe vremuri şi la noi în ţară, cealaltă tabără
susţinând-o pe surata ei africană. Dacă tot vrem să despicăm firul
în patru, înclin să cred că dropia comună este, în medie, mai
solidă decât dropia kori. Dropia eurasiatică trăieşte în regiuni
mai reci, prin urmare greutatea ei este sporită de depunerile
adipoase care o ajută să supravieţuiască iernilor.

În cazul dropiilor comune, se poate observa cel mai mare
grad al dimorfismului sexual în favoarea masculilor, din întreaga
lume a păsărilor, în ceea ce priveşte talia Asta înseamnă că, în
mod natural, masculii ajung la dimensiuni mult mai mari decît ale
femelelor, diferenţa fiind impresionantă.

Dacă avem ocazia să admirăm o pereche de dropii, fie în
cadru natural, fie chiar împăiate, la prima vedere se pare că avem
de a face cu două specii de păsări total diferite, atât ca
înfăţişare, cât mai ales ca talie.

Dropioiul are o lungime de circa 110 cm şi o anvergură
(deschidere a aripilor) de peste 2 metri. Greutatea sa variază
între 10-16 kilograme. Ornitologul Carl Ritter von Dombrowski, cel
care a investigat un mare număr de dropii, a găsit un exemplar
record care atingea 18,5 kilograme, în timp ce vânătorul,
naturalistul şi scriitorul C. Rosseti-Bălănescu a împuşcat un
mascul capital care cântărea 22 kilograme.

Femela este mult mai modestă, atingând o greutate cuprinsă între
3,5 – 5 kilograme.

Indiferent de talii şi dimensiuni, dropiile sunt păsări
frumoase, cu o înfăţişare impresionantă şi siluetă elegantă, chiar
dacă sunt cele mai grele zburătoare ale lumii.

Coloritul penajului cuprinde nuanţe de arămiu, negru şi roşcat,
fiind aproximativ asemănător la ambele sexe, cu menţiunea că
masculii au un penaj mai „luminos”, cu o proporţie mai mare de pene
albe. Pasărea are o siluetă cumva atipică pentru zburătoarele din
peisajul autohton. De la distanţă pare un curcan supradimensionat,
aşezat pe nişte picioare înalte şi solide, parcă asemănătoare cu
cele ale struţilor. Dacă femelele sunt sensibil mai mici şi au un
penaj în tonuri mai şterse, pentru a spori astfel efectul de
camuflaj, întreaga splendoare imagistică a speciei este întregită
de masculi (sau cocoşi, cum li se zicea în limbaj vânătoresc) în
timpul perioadei de împerechere.

Sezonul împerecherii la dropii, cunoscut şi sub termenul
specific de rotit, este unul dintre cele mai spectaculoase
desfăşurări de forţe din cadrul Lumii Vii.

Dacă vremea ţine cu dropiile, cocoşii adulţi încep să
rotească încă din luna lui Mărţişor, dar adevărata lună de
împerechere este Aprilie. Atunci, pe verdele crud al câmpurilor
înierbate (câmpuri din alte ţări, din păcate…), pot fi zăriţi
dropioii gata de luptă.

Umflaţi în pene ca nişte curcani enormi, masculii îşi etalează
mândri penajul de nuntă. De la distanţă, par nişte bulgări uriaşi
de culoare albă care se rostogolesc furioşi unul spre altul.
Luptele sunt scurte, dar violente. Cei mai solizi şi mai
experimentaţi masculi îşi câştigă, astfel, dreptul de a-şi
transmite zestrea genetică următoarei generaţii de pui.

În afara taliei şi penajului caracteristic, cu multe pene albe,
mari şi înfoiate, un alt accesoriu reprezentativ din „garderoba”
naturală a dropioilor este reprezentat de aşa-zisele „mustăţi”
lungi, care cresc de o parte şi de alta a bazei ciocului. Mustăţile
cu pricina sunt de fapt pene modificate, care le cresc doar
masculilor şi au rol preponderent în comunicarea vizuală între
dropioii rivali. În medie, au o lungime cuprinsă între 9-11 cm; cea
mai lungă mustaţă măsurată la un mascul atingea fix 19,5 cm.

Ponta dropiei cuprinde de obicei doar două oua (rareori 3 sau 4)
acest aspect transformându-se, din nefericire, într-unul dintre
factorii negativi care afectează creşterea populaţiilor de dropii,
mult diminuate la ora actuală. Dropiile nu îşi construiesc un cuib
propriu-zis, ci îşi depun ouăle într-o simplă adîncitură în sol,
îndeosebi în zone cu vegetaţie erbacee bogată sau chiar în mijlocul
culturilor agricole. Clocitul este asigurat doar de femelă şi
durează între 23-28 zile, depinzând de condiţiile meteo. Cincizeci
de ouă, măsurate între anii 1920-1950 de ornitologul român Dionisie
Linţia, au avut dimensiunile medii de 77,56 mm x 55, 73 mm. Imediat
după eclozare puii părăsesc cuibul şi rămân în preajma femelei până
la vârsta de un an. După circa 28 de zile sunt capabili de zbor,
iar la 35 de zile stăpânesc bine tainele zburatului. Masculii sunt
maturi sexuali abia de la vârsta de 5 ani, în condiţiile în care
durata medie de viaţă a dropiei este doar de 10 ani. Din cauza
intensităţii şi durităţii luptelor din timpul rotitului, rata
mortalităţii masculilor este destul de mare.

Dropiile sunt păsări sociabile, care trăiesc în grupuri
relativ mari. Habitatul lor preferat cuprinde câmpiile din zonele
temperat-continentale ale Eurasiei, stepele, silvo-stepele şi
zonele cultivate cu cereale şi leguminoase. Hrana lor constă în
principal din insecte, râme, melci. Iarna caută în special frunzele
şi bulbii de rapiţă, hrană vitală în contextul necesarului de
calorii pe perioada anotimpului rece. Dropiilor le plac foarte mult
şi mazărea şi fasolea verde.

Genocid în
Bărăgan

Apuse sunt vremurile când siluetele dropiilor se
profilau pe orizontul tăiat parcă cu cuţitul al Bărăganului,
Câmpiei de Vest sau stepelor dobrogene…

Povestea dispariţiei dropiilor din România merita
cunoscută, cu tot tragismul aferent unei asemenea epopei
triste.

La începutul secolului trecut, dropiile erau des întâlnite pe
suprafeţe mari din sudul Olteniei, Bărăgan, Câmpia de Vest şi
Dobrogea. Dimensiunile păsării, cantitatea mare de carne recoltată
de la un singur exemplar, precum şi calitatea cărnii unui asemena
vânat ales, au făcut ca asupra dropiilor să se năpustească flagelul
lăcomiei omeneşti.

Încă din timpul perioade interbelice, ornitologii atrăgeau
atenţia asupra masacrelor fără limită la care începuse să fie
supusă dropia în timpul României ca regat.

Dacă dropiile erau considerate de vânători o pasăre aleasă,
specială, foarte greu de doborât datorită simţurilor sale permanent
alerte şi inteligenţei, pentru ţăranul român de rând, confruntat
zilnic cu spectrul foamei şi tentat de o masă mai bună sau de
câştigul obţinut din vânzarea la târg a cărnii de vânat, dropia era
o adevărată „trufanda”.

Credeţi sau nu, dar unul dintre cei mai mari ucigaşi de
dropii a fost celebrul scriitor şi membru marcant al Academiei
Române, Mihail Sadoveanu, care, în scrierile sale (de
incontestabilă valoare literară, de altfel), nu se sfieşte să
povestească cu lux de amănunte despre numărul mare de dropii
doborâte de el în timpul expediţiilor de vânătoare din stepa
dobrogeană.

Cazul împuşcării unei singure dropii era considerat, printre
vânătorii de elită ai României regale de atunci, o performanţă fără
egal, demnă de laudele şi consideraţiile cele mai înalte din partea
confraţilor de breaslă. Cel care reuşea să împuşte o dropie, cel
mai apreciat vânat cu pene din România, beneficia de o faimă mai
mare decât un vânător care împuşca mai mulţi cocoşi de munte, alt
vânat nobil.

Să dobori cu puşca un dropioi era o faptă extrem de
dificilă chiar şi pentru cei mai experimentaţi vânători. În urma
deselor expediţii de vânătoare, dropiile îşi modificaseră
comportamentul natural devenind foarte suspicioase la apariţia unui
om. Totuşi, păsările erau atât de inteligente, încât deosebeau de
la distanţă un vânător de un ţăran, cioban sau crescător de vite,
luându-şi zborul numaidecât la apropierea omului cu puşcă.
Vânătorul şi scriitorul Ion Simionescu relatează despre diversele
trucuri şi tertipuri la care apelau vânătorii pentru a ucide
dropiile. Mulţi se îmbrăcau în ciobani sau ţărani, mergeau încet,
în căruţe, de-a lungul cârdurilor de dropii. Când ajungeau la
distanţa potrivită, scoteau puştile – care, până atunci, fuseseră
ţinute ascunse în mânecile cojoacelor sau mantalelor – şi trăgeau
în plin, căutând să ucidă cât mai multe dropii.

Şi totuşi, oricât de greu de crezut ar părea, nu
vânătorii cu puşca au stat la originea dispariţiei dropiilor de la
noi (deşi au avut şi ei o contribuţie substanţială în acest
proces), ci alţi factori, cu mult mai gravi, precum braconajul fără
limite, neaplicarea legilor şi măsurilor de protecţie, alături de
agricultura agresiv-chimizată, după cum vom vedea în
continuare.

Abundenţa dropiilor în Romănia începutului de secol XX este
atestată de mulţi cercetători, vânători şi colecţionari. Bunăoară,
ornitologul Carl Ritter von Dombrovski a văzut, pe data de 5
ianuarie 1902 lângă Mangalia, un cârd de dropii care număra 500-600
exemplare.

Din nefericire, dropia a trebuit să plătească un greu tribut
unei particularităţi anatomice care s-a dovedit fatală în contextul
iernilor capricioase de la noi. Dropia este o pasăre care nu
prezintă glandă uropigiană, o glandă situată la baza cozii şi care
secretă o substanţă grasă, cu care majoritatea păsărilor îşi îmbibă
penajul, pentru a-l face impermeabil la umezeală.

Prin urmare, cel mai periculos duşman natural al
dropiilor era gheaţa. Iarna, când se întâmplă să plouă şi
urmează îngheţul produs de scăderea temperaturii pe timpul nopţii,
apa prelinsă pe penajul dropiilor îngheaţă, iar păsările nu mai pot
zbura. Zeci de mii de dropii au căzut victime, între anii
1920-1950, unor adevărate bande de braconieri, care colindau
câmpiile, ucigându-le barbar cu lovituri de bâtă.

Un astfel de fenomen s-a petrecut în noaptea de 22 spre 23
decembrie 1938, când sute de dropii au fost omorâte cu ciomegele în
Bărăgan, de către o bandă de ţărani braconieri, rămaşi evident
nepedepsiţi. Astfel de episoade de sadism aveau să aibă loc şi în
anii următori.

Într-un raport oficial, Aurel. M. Comşia, inspector
general al Serviciului Vânătorii de pe lângă Casele Regale,
relatează despre efectele cumplite ale poleiului, care a ţinut
prizoniere cârdurile de dropii de pe câmpurile dintre Bucureşti şi
Ploieşti, precum şi în judeţele Galaţi şi Constanţa. Bandele de
braconieri, alcătuite din sărăcimea satelor din regiunile amintite,
au făcut adevărate masacre. Dropiile, slăbite de foame şi frig,
incapabile să zboare, cu aripile prinse în carapacea de gheaţă, au
fost zdrobite de vii cu bâtele.

Un număr de 740 de dropii au fost ucise în acest mod
barbar de către 232 ţărani, care au fost prinşi şi trimişi în
judecată – palidă consolare pentru lovitura dată
speciei.

O altă dată neagră pe calendarul extincţiei dropiilor din
România este reprezentată de iarna foarte grea dintre anii
1939-1940. Lipsa hranei, alături de îngheţul prelungit şi stratul
gros de zăpadă, a ucis, prin frig şi foamete, cârduri întregi de
dropii din Oltenia, Bărăgan şi Dobrogea.

Nesimţirea şi nepăsarea autorităţilor, precum şi indolenţa
vînătorilor, care au ştiut doar să le împuşte, au dus de asemenea
la dispariţia speciei.

Dacă forurile de pe atunci, însărcinate cu hrănirea şi
protejarea speciilor de vânat pe timp de iarnă, ar fi împrăştiat
măcar porumb şi grâu pe câmpurile unde erau semnalate dropii (vă
reamintesc că, în acele vremuri România, era supranumită, pe drept
cuvânt, Grânarul Europei, deci exista un stoc serios de cereale din
care puteau fi hrănite şi aceste păsări vitregite), specia lor ar
mai fi avut o şansă sa fie salvată.

În ciuda calvarului suferit, dropiile nu dispăruseră cu totul
odată cu instalarea regimului comunist în ţară.

Anii următori aveau să le fie însă fatali. Specia lor a fost
declarată pompos şi totalmente inutil „Monument al Naturii” de
către membrii unei Academii Române din acele vremuri, academicieni
şi specialişti care nu au făcut îndeajuns de multe eforturi pentru
salvarea dropiei, mulţumindu-se, placid, cu declararea ei drept
monument al naturii si trecerea sub protecţia legii, lege care nu
era luată în serios de nimeni.

„Mahării” comunişti ai vremii vânau orice, fără sa fie traşi la
răspundere de cineva; vânătorul de rând nu se sfia nici el să
tragă, daca silueta dropiei apărea în cătarea armei, (faptul fiind
tăinuit cu complicitatea paznicului de vânătoare, tăcerea acestuia
fiind cumpărată pe câteva sute de lei, în stilul
binecunoscut..).

Nicolae Ceauşescu, vânător înrăit, nu a cruţat nici el dropiile,
existând relatări credibile despre obiceiul dictatorului de a
împuşca dropii din elicopter, nedându-le, astfel, nicio şansă.

Pe lângă spectrul vânătorii şi braconajului dezlănţuit,
trebuie amintit şi efectul distructiv al agriculturii agresive
practicate în regimul comunist.

Agricultura „modernă”, unde predomină monoculturile,
alături de folosirea iraţională a mii de tone de îngrăşăminte
chimice şi pesticide, nu a făcut decât să otrăvească, la propriu,
sursele de hrană ale dropiei.

Altă catastrofă venea sub forma combinelor agricole,
care distrugeau atât ouăle, cât şi puii prea mici ca să se poată
salva prin fugă.

În asemenea condiţii, nu trebuie să mire pe nimeni că,
din miile de dropii care populau câmpiile României acum 50-70 ani,
nu mai rămăsese nici măcar o singură pereche clocitoare la nivelul
anilor 1990-2000.

Ultimul nucleu de dropii din România, care număra între
100-150 exemplare, a fost masacrat în judeţul Teleorman în anul
1981. Sătenii localnici au profitat şi ei de capcana poleiului,
care împiedica dropiile să zboare şi să se salveze. Ţăranii le-au
mânat ca pe nişte gâşte în satele din zonă, unde toate păsările au
fost ucise cu bolovani, cărămizi, bice şi bâte. Aşa le-a fost
sfârşitul…

În anii 1980, autorităţile comuniste de la Bucureşti au vrut să
salveze dropia în ultimul ceas. Din nefericire, planul lor a
eşuat.

În acest scop, Ceauşescu ordonase înfiinţarea Rezervaţiei de
Dropii de la Boianu, din Judeţul Olt.

Rezervaţia de la Boianu era situată în perimetrul dintre
comunele Nicolae Titulescu, Crâmpoaia, Văleni, Seaca, Stoicăneşti,
Izvoarele şi Movileni. Astăzi nu se mai întâleşte nici
măcar o pană din cârdul de dropii de la Boianu, autorităţile
responsabile de protecţia lor nelăsând niciun document cu privire
la soarta dropiilor din singura rezervaţie specifică din
ţară.

Simbol fară
viitor?

Dropia nu o duce bine nici în alte părţi ale lumii, unde
populaţii întregi au avut aceeaşi soartă ca a celor din Bărăgan şi
Dobrogea.

Din nefericire, rata de supravieţuire a puilor în mediul natural
este oricum foarte mică, aşa că vânătoarea ar trebui interzisă, cel
puţin câţiva, ani peste tot în lume unde mai trăiesc dropii, pentru
a acorda astfel răgazul necesar refacerii populaţiilor.

Peste 80% din puii de dropie mor oricum din cauze naturale în
decursul primului an de viaţă. Principalii prădători ai ouălor şi
puilor de dropii sunt corvidele, vulpile, bursucii, aricii, lupii
şi mai multe specii de păsări de pradă. Adăugaţi aici şi pericolul
combinelor agricole.

Adulţii, datorită taliei şi greutăţii, aproape nu au duşmani
naturali, rareori către o acvilă de munte se încumetă să atace un
dropioi.

Un alt „pericol modern” constă în cablurile electrice de mare
tensiune. Dropiile, în ciuda taliei impresionante, sunt capabile să
zboare cu viteze de până la 60 kilometri pe oră şi se accidentează
grav sau chiar mor la impactul cu cablurile electrice.

Ornitologii estimează că, la ora actuală, mai
supravieţuiesc în lume doar 31.000 – 37.000 exemplare. Dropia este
o specie palearctică, care trăieşte în zona mediteraneană,
central-europeana şi stepele Eurasiei din Ucraina până în
Mongolia.

La nivelul anului 2008, cele mai multe dropii trăiau în
Spania – peste 23 000 indivizi -, urmată de Rusia, cu 8 000 dropii,
Turcia, Portugalia şi Mongolia.

Astăzi dropia nu mai cloceşte pe teritoriul ţării
noastre. Singurele exemplare observate în ultimii ani de
specialişti din cadrul unor organizaţii non-guvernamentale de
protecţie a naturii sunt câteva dropii rătăcite, care au pătruns
accidental, din Ungaria, pe Câmpia de Vest, în judeţele Arad şi
Bihor.

Ungaria, spre cinstea ei, a derulat de-a lungul anilor un
program foarte eficient de conservare şi repopulare cu dropii a
pustei maghiare. Ungurii şi-au avut şi ei braconierii lor,
ţăranii maghiari omorând dropiile cu bâta, cu aceeaşi frenezie
lacomă precum ţăranii români. Dacă aceeaşi perioadă interbelică, în
pusta maghiară trăiau 10.000-12.000 dropii, în câteva decenii au
fost vânate fără cruţare, până când vecinii noştri au rămas cu un
număr de doar de 150 de exemplare, care mai supravieţuiau în
regiunile Nagykunsag, Nagy-Sarret şi Rezervaţia de la
Hortobagy.

Astăzi, în urma măsurilor eficiente de protecţie,
Ungaria adăposteşte un efectiv de 1.100-1.300 dropii, păsările din
pusta maghiară alcătuind, la ora actuală, cel mai mare nucleu de
dropii din Europa Centrală.

O altă poveste de succes a revenirii dropiei în vechile sale
areale europene se desfăşoară, în prezent, în Marea Britanie, unde
autorităţile au reintrodus câteva exemplare pe câmpiile sălbatice
din regiunea Salisbury din comitatul Wiltshire. Dropiile britanice
au avut aceeaşi soartă ca şi cele de pe meleagurile noastre, cu
singura deosebire că englezii s-au grăbit să le omoare cu ciomegele
cu mult timp înaintea românilor. În anul 1840 a fost „ciomăgită”
ultima dropie din Regatul Unit. Recent, o organizaţie britanică a
importat câteva ouă de dropii din Rezervaţia Saratov din Rusia şi
speră să repopuleze astfel habitatele specifice din insulele
britanice.

Iar în România? Ideea reintroducerii dropiilor la noi este
deosebit de tentantă şi pare a avea succes în primă instanţă. Cu
toate acestea, trebuie să ţinem cont de anumite aspecte negative de
ordin legislativ, social şi chiar politic, specifice României
anului 2011.

Astfel, în prezent, au rămas multe terenuri agricole necultivate
de ani buni, care s-au resălbăticit şi pe care au reînceput să
crească plante specifice florei spontane de câmpie. Deci, la prima
vedere, dacă statul român sau un ONG puternic de profil ar putea
importa câteva exemplare de dropii din Spania, Rusia sau Ungaria,
în scopul creării unui centru de reproducere şi reintroducere,
teoretic, ar exista o şansă.

Problemele mari apar abia acum. Principalul pericol la adresa
dropiilor în România zilelor noastre vine de unde nu v-aţi
aştepta.

Ouăle şi puii de dropie în primele zile riscă să fie
distruşi de numărul imens de câini hoinari care cutreieră câmpurile
noastre. Oamenii se miră de numărul mare al maidanezilor din oraşe
dar, dacă întrebaţi orice paznic de vânătoare sau vânător cu state
vechi în domeniu, vă vor aduce dovezi imbatabile referitoare la
pagubele şi distrugerile făcute de câinii hoinari asupra
efectivelor de fazani, potârnichi, prepeliţe şi alte specii de
păsări care clocesc pe sol. Numărul câinilor hoinari care s-au
sălbăticit şi s-au adaptat la viaţa în câmpuri şi păduri a ajuns în
prezent atât de mare, încât aceştia au ajuns să elimine vulpile din
propriile nişe ecologice.

Evident, ipotetica rezervaţie de dropii de pe meleagurile
noastre ar trebui să fie amplasată într-o zonă izolată, cât mai
departe de orice aşezare umană şi să beneficieze de pază
eficientă şi mai ales de oameni dedicaţi, echipaţi corespunzător şi
plătiţi bine.

Spectrul braconajului, alimentat de disoluţia autorităţii şi
neaplicarea legilor în România din prezent, constituie celălalt
mare pericol la adresa repopulării cu dropii în câmpiile
noastre.

Reîntoarcerea dropiei în România ar putea fi cel mai
mare succes ecologic înregistrat în ţara noastră de la
reintroducerea zimbrilor din anul 1954.

Dacă un asemenea proiect binevenit ar fi implementat,
românii ar putea demonstra, în sfârşit, că nu sunt capabili doar de
defrişări sălbatice, distrugerea mediului, braconaj ca într-o ţară
din lumea a treia, invazia plasticului din păduri, construirea de
vile şi pensiuni în inima rezervaţiilor, parcurilor şi ariilor
protejate şi alte fapte de acest gen, prin care ne-am câştigat o
nedorită celebritate în Europa şi în lume.